În 1960, a fost propus conceptul de anticorpi bispecifici. Anticorpii bispecifici, cunoscuți și sub denumirea de anticorpi monoclonali bispecifici, sunt anticorpi sintetizați artificial folosind tehnologia ingineriei genetice. Ca anticorpi artificiali modificați, anticorpii bispecifici aparțin de obicei subclasei IgG și conțin un fragment de legare a antigenului care vizează subunitatea CD3. Anticorpii bispecifici au două situsuri specifice de legare a antigenului care se pot lega și recunoaște simultan doi antigeni diferiți sau doi epitopi diferiți ai unui antigen. Comparativ cu anticorpii monoclonali, anticorpii bispecifici au un situs suplimentar de legare a antigenului specific, posedând astfel o specificitate și o capacitate de direcționare mai puternice, care pot viza mai precis celulele tumorale și pot reduce toxicitatea în afara țintei. Anticorpii bispecifici pot îndeplini simultan mai multe funcții biologice, cum ar fi recrutarea celulelor imune, blocarea căilor de semnalizare și uciderea directă a celulelor tumorale. Anticorpii bispecifici timpurii au fost preparați în principal prin conjugare chimică sau fuziune celulară, dar această metodă ar fi putut progresa lent din cauza combinației aleatorii și a dificultății de izolare a combinației țintă. Odată cu dezvoltarea continuă a tehnologiei ingineriei genetice, au fost dezvoltate multe noi platforme tehnologice, cum ar fi noduri în găuri (KIH), CrossMab, DVD Ig etc. Aceste platforme rezolvă eficient probleme precum nepotrivirile dintre lanțurile grele și lanțurile ușoare și îmbunătățesc uniformitatea și randamentul anticorpilor bispecifici.

Principalele metode de producere a anticorpilor bispecifici includ cuplarea chimică, hibridoamele cu patru surse și prepararea anticorpilor prin inginerie genetică. Printre acestea, metoda de cuplare chimică cuplează două fragmente de anticorpi IgG intacte sau două fragmente de anticorpi F(ab')2 în anticorpi bispecifici folosind agenți de cuplare chimică, cum ar fi ftalimida și acidul ditioacilbenzoic. Această metodă este simplă și ușor de utilizat, dar poate deteriora situsul de legare a antigenului, reduce activitatea anticorpilor, iar agentul de cuplare în sine are, de asemenea, un anumit grad de carcinogenitate. Metoda hibridomelor cu patru surse se bazează pe fuziunea celulelor somatice din două linii celulare hibridom diferite pentru a exprima IgG-ul murin corespunzător. Prin tehnologia ingineriei genetice, anticorpii pot fi modificați genetic pentru a forma anticorpi bispecifici. Au fost construiți doi anticorpi monoclonali diferiți, iar fragmentele Fab sau regiunile variabile ale lanțului greu și lanțului ușor ale celor doi anticorpi au fost scindate separat. Prin reacție de reticulare sau tehnologie de recombinare a lanțului, cele două fragmente au fost combinate pentru a forma un anticorp bispecific. Deși complexitatea tehnologiei ingineriei genetice este relativ mare, este în prezent cea mai frecvent utilizată metodă pentru producerea de anticorpi bispecifici pentru a ajusta structura și funcția anticorpilor. Atunci când se efectuează proiectarea anticorpilor bispecifici, se poate utiliza principiul reactivității încrucișate a anticorpilor, însă reactivitatea încrucișată a anticorpilor poate provoca reacții nespecifice, așa că acest lucru va fi luat în considerare cu atenție în aplicarea practică a proiectării anticorpilor bispecifici, cum ar fi terapia cu anticorpi bispecifici.

Purificarea anticorpilor bispecifici este procesul de izolare și purificare a anticorpilor țintă de înaltă puritate. Două metode, centrifugarea și filtrarea profundă, sunt utilizate pentru a îndepărta unele impurități solubile. Anticorpul bispecific țintă este inițial capturat prin cromatografie de afinitate. Pentru anticorpii bispecifici de tip IgG, se utilizează cromatografia de afinitate a proteinei A, în timp ce pentru anticorpii bispecifici non-IgG, se poate utiliza cromatografia de afinitate bazată pe lanț ușor. Ulterior, anticorpul este incubat în condiții de pH scăzut pentru o anumită perioadă de timp, determinând perturbarea structurii proteinei de pe suprafața învelișului viral, pierzând astfel capacitatea de a infecta celulele. Se efectuează o filtrare profundă intermediară pentru a îndepărta în continuare impuritățile, cum ar fi proteinele celulei gazdă (HCP). Puritatea anticorpilor este îmbunătățită prin metode precum cromatografia de schimb ionic, iar orice virus rezidual este îndepărtat prin tehnici de nanofiltrare sau ultrafiltrare. În final, proba este concentrată și înlocuită cu un tampon de formulare adecvat.